Timpul scrie pe trupul meu versuri

pentru dragostea mea

Timpul scrie pe trupul meu versuri
Atât de complicate încât
Aproape de necitit,
Îşi notează pe pielea mea ideile
Fără să mă întrebe.
Literele lungi, răsucite, superbe
Mi le încolăceşte de gât,
Îmi mâzgăleşte în jurul ochilor,
În jurul buzelor, raze subţiri,
Le îngroaşă.
Apoi, ca la sfârşitul unui op,
Se iscăleşte pe fruntea mea încă rotundă.
Fără să mărturisească
În ce scop
Trimite prin mine
Aceste mesaje
Şi cine
Va trebui să mă citească
Şi să îi răspundă.

„Op” – Ana Blandiana

Un cal tânăr

pope

N-am reuşit niciodată să ştiu pe ce lume sunt.
Încălecam un cal tânar şi fericit ca şi mine
Şi în galop îi simţeam între pulpe
Inima zvâcnind
Şi inima mea zvâcnea în galop neobosită,
Fără să observe că între timp
Şeaua mea se sprijinea
Doar pe scheletul unui cal
Care în viteză se dezmembra risipindu-se
Şi eu continuam să călăresc
Un cal tânar de aer
Într-un secol care nu mai era al meu.

Ana Blandiana

Ceea ce nu înţeleg

Tot ceea ce nu înţeleg mă ucide.

Este o moartă cea care continuă

Să ceară lămuriri,

Şi să nu le primească, şi să insiste,

Pentru că nici în lumea cealaltă

Nu se poate trăi fără să înţelegi.

Deci mori şi acolo şi astfel te naşti,

Mereu şi mereu,

Ca să poţi înţelge

Ceea ce e de neînţeles:

Iată o definiţie a nemuririi.

Ana Blandiana

Castelul in apă

Castelul in apă

Cu cât mai înalt

Cu atât mai adânc,

Bătut de vânturi

Şi mişcat de valuri,

Neexistând pe pământ,

Numai in cer

Şi in apă,

Mult deasupra

Sau mult dedesubtul realităţii.

Sfâşietoare comparaţie

În care numai egalitatea

Rămâne de neatins.

Ana Blandiana

Frunze de laur

 

De dragul tau mestec frunze de laur amare

In stare

Sa faca lumea sa se roteasca

In spatiu si timp,

Sa dispara.

Singura ma otravesc

si ma schimb,

Mestec si bolborosesc

verbe straine, lehuze

De intelesuri care-mi curg ca o spuma murdara

Pe buze,

Fara sa stiu

La ce-a folosit c-am ghicit

In propriile mele maruntaie, de vina

Mereu:

Zeu, zeu, zeu,

Lumina, lumina,

Pustiu.

Scrum

 

Frumos ca un poem

Intr-o limba pe care nu o inteleg de tot

Timpul din care-s facuta

Se stinge-n secunde si ore si zile.

Din lumanarea inalta

Mai arde un ciot,

Dar flacara pune coroana

Pe fruntea zeitei festile

Care

Strivita de atata splendoare

O inalta cu disperare

Pe o coloana,

Gata sa se imprastie, de scrum,

Intr-un ultim acum.

Ana Blandiana

La o cafea cu mine

Acest poem dureaza doar atata

Cat il citesti:

Data viitoare cand il vei citi

Va fi altul

Pentru ca tu vei fi altul

Si, bineinteles, va fi complet diferit

Atunci cand il va citi altcineva.

El exista doar in clipita

Starii tale de spirit

Pe care a construit-o

Din ce-a gasit in tine –

Trecatoare opera

Ca o foaie de hartie

Pe o apa curgand

Mereu in alta directie,

Neavand nicio importanta

Cine a pus hartia acolo

Si daca a scris ceva pe ea.

Ana Blandiana – „Acest poem”