„Nu, noi nu ne mulţumim cu puţin,/ dar ştim că mai mult nu ni se cuvine.”

Niciodată nu putem greşi prea mult
din pricina propriilor noştri ochi care văd aceasta.
Şi nici minţi nu putem prea mult să minţim
din pricina spaimei de-a rămâne noi înşine surzi.

Nici prea mult nu putem să trăim
şi nici prea frumos nu putem să trăim.
Altfel am putea să ne dezamăgim strămoşii.
Altfel am putea să ratăm şansa de a se naşte
cei care nu s-au născut.

Ne putem bucura numai atunci când nu ne vede nimeni,
Când nu ne vedem nici măcar noi înşine.
Nu, noi nu ne mulţumim cu puţin,
dar ştim că mai mult nu ni se cuvine.

„Colinda pe loc” – Nichita Stănescu

Somnul şi trezia

Fiindcă nici eu nu-nţelegeam nimic
şi nici tu
am crezut că suntem de-o seamă.
Ne-am mărturisit unul altuia
cel mai tainic secret, –
acela că existăm…
Dar era noapte şi, vai, dimineaţa,
cumplită vedere,
m-am trezit cu tâmpla pe tine
galbenule, snopule, grâule.
Şi m-am gândit: -Doamne,
ce fel de pâine voi mai fi fiind
şi eu,
şi pentru cine?

Nichita Stănescu

Roabele sublime

Singurateca ea mă asteapta să-i vin acasa,
In lipsa mea ea se gindeste numai la mine,
ea cea mai draga si cea mai aleasa
dintre roabele sublime.

Ei i se face rău de singuratate
ea sta si spala tot timpul podeaua
până o face de paisprezece carate
si tocmai să calce pe dinsa licheaua.

Ea spala zidul casei cu mâna ei
si atirna pe dinsul tablouri
ca să se bucure derbedeul, e-hei
cazut de la usa-n ecouri.

Ea isi asteapta barbatul betiv
Ca să-i vina acasa
si degetele albe si le misca lasciv
pentru ceafa lui cea frumoasa.

Pregatindu-i-le de dezbatat
ea tine în boluri si zeama acra,
parul lung si negru si-l intinde de la usa spre pat
să nu greseasca barbatul niciodata
drumul predestinat.

Nichita Stanescu – „A mea”

Întrebări

Trăim un prezent pur?
A trai inseamna timp?
Timpul este tot ceea ce nu înţelegem?
Timpul este tot ceea ce nu suntem noi?
Există timp acolo unde nu este nimic altceva?
Timpul este fără să fie?
Timpul este însuşi Dumnezeu?
Inima mea bate în timp?
Sunetele, mirosurile,
pipăitul, gustul, vederea
sunt chipuri ale timpului?
Timpul este legat de lucruri?
Timpul este legat de cuvinte?
Gândurile sunt timp?
Timpul este însuşi Dumnezeu?
A fi, înseamnă timp?
A avea, înseamnă timp?
Ceasurile sunt bisericile noastre
de mână sau de buzunar,
de perete…
Ne rugăm luând cunoştinţa
de bataia lor înscrisă pe cadrane…

Nichita Stanescu

I Want To Spend My Lifetime Loving You

Ce singurătate
să nu înţelegi înţelesul
atunci când există înţeles.

Şi ce singurătate
să fii orb pe lumina zilei,-
şi surd, ce singurătate
in toiul cântecului.

Dar să nu-nţelegi
când nu există înţeles
şi să fii orb la miezul nopţii
şi surd când liniştea-i desăvârşită,-
o, singurătate a singurătăţii!

Nichita Stanescu – „Hieroglifa”

BUNĂ dimineaţa!

Am gândit un mod atâta de dulce
de a se întâlni două cuvinte
încât în jos înfloreau florile
şi sus
înverzia iarba.

Am gândit un mod atâta de dulce
de a se izbi două cuvinte
de parcă iarba verde ar înflori
iar florile s-ar ierbi.

Nichita Stănescu

Îmbrăţişarea

Când ne-am zărit, aerul dintre noi
şi-a aruncat dintr-o dată
imaginea copacilor, indiferenţi şi goi,
pe care-o lasă să-l străbată.

Oh, ne-am zvârlit, strigându-ne pe nume,
unul spre celălalt,
şi-atât de iute,
că timpul se turti-ntre piepturile noastre,
şi ora, lovită, se sparse-n minute.

Aş fi vrut să te păstrez în braţe
aşa cum ţin trupul copilăriei, întrecut,
cu morţile-i nerepetate.
Şi să te-mbrăţişez cu coastele-aş fi vrut.

Nichita Stănescu