6 ani!… mărgăritare

clape de pian

De-ar fi să-ţi împărţeşti o dată

Tu bogăţiile ce ai,

Din toate darurile tale,

Ţi-aş cere-o lacrimă să-mi dai.

Mi-ai da atunci un strop de suflet

Ce din adâncuri îmi răsare,

Căci numai din adâncul mării

Se pescuiesc mărgăritare.

Octavian Goga – „O lacrimă”

Din volumul „Din umbra zidurilor – Clipe”, 1913

salata de fructe

La mulţi ani!

cu Dragoste inainte (risipitorului meu!)

Tu esti în inima mea ca un dar
neasteptat si mult prea scump,
pe care il cercetez mirata iar si iar,
cu-aceeasi nesecata desfatare.

Esti tainica-mi putere si mandrie,
de când te stiu mi-i cerul mai aproape
si nu mai pot durerile să vie,
să-mi tulbure-ale sufletului ape.

Tu mi-ai facut tarana mai usoara
si inima asa de dulce, grea,
ca ramura ce toamna se-mpovara
de greutatea roadei de pe ea.

Asemeni unui mare cer cu stele,
mi te-ai rasfrant în suflet ca-ntr-un lac,
si-adanci de-atuncea-s gandurile mele,
de aur glodul inimii, sarac.

Acestea toate să ti le platesc
nu voi putea, ci lasa-mă macar,
risipitorul meu, să te iubesc,
din darurile tale dandu-ti dar.

Cadou

pentru tine!

„Clovnul te face să râzi de el, în timp ce Maestrul te face să râzi de tine însuţi.”

Maestrul nu avea deloc o exprimare rigidã. Cuvintele sale erau insotite de regula de hohote de ras, spre disperarea celor care preferau sa afiseze o mare solemnitate in legatura cu spiritualitatea lor, dar si cu ei insisi.
Un vizitator deziluzionat a spus:
– Acel om este un clovn.
– Nici vorba, i-a raspuns un discipol. Nu ai inteles nimic: clovnul te face sa razi de el, in timp ce Maestrul te face sa razi de tine insuti.

Anthony de Mello – “Înţelepciune la minut”

Când s-au întâlnit

„In noaptea aceea m-am intins pe pamantul inghetat si frigul m-a anesteziat curand. Mi-a dat prin gand ca ar putea sa mor daca nu gasesc un acoperamant – dar unde? Tot ce era mai important in viata mea imi fusese daruit cu generozitate intr-o saptamana – si-mi fusese luat inapoi intr-o clipa, fara sa pot spune nimic.

Corpul imi tremura de frig, dar nu-mi dadeam seama. De la o clipa la alta avea sa intepeneasca – pentru ca-si cheltuise toata energia incercand sa ma incalzeasca si eram acum incapabila sa mai intreprind ceva. Atunci, corpul avea sa se intoarca la impasibilitatea sa obisnuita si moartea avea sa ma primeasca in bratele ei.

Am continuat sa dardai mai bine de un ceas. Si apoi s-a instalat pacea.

Inainte de-a inchide ochii, am inceput sa aud glasul mamei mele. Ea imi spunea o poveste pe care mi-o mai spusese si in copilarie, fara a-si da seama ca era o poveste despre mine.

„Un baiat si o fata se indragostisera nebuneste unul de altul”, spunea glasul maicutei mele, intr-un amestec de vis si delir. Si s-au hotarat sa se logodeasca. Logodnicii isi fac mereu daruri.

Baiatul era sarac – singura lui avere era un ceas pe care-l mostenise de la bunicul lui. Cu gandul la parul iubitei lui, s-a hotarat sa vanda ceasul si sa-i cumpere o agrafa frumoasa de argint.

Nici fata nu avea bani pentru darul de logodna. Atunci s-a dus la magazinul celui mai mare negustor din partea locului si si-a vandut parul. Cu banii obtinuti, a cumparat o bratara de aur pentru ceasul iubitului ei.

Cand s-au intalnit, de ziua solemna a logodnei, ea i-a daruit bratara pentru un ceas care fusese vandut, iar el i-a daruit agrafa pentru parul care nu mai exista.”

„La raul Piedra am şezut şi-am plâns” – Paulo Coelho