OK!!!

„Durerea vrea să o simţi.”

 

„E o metaforă, vezi?

Iei ţigara şi o pui între dinţi dar nu-i dai putere să te omoare.

O metaforã.”

 

„Ştiţi ce a spus Dom Perignon după ce a inventat şampania?

-Veniţi repede! Gust stelele!”

 

„Dacă vrei curcubeul, trebuie să te confunţi cu ploaia.”

 

„Funeralile, mi-am dat seama, nu sunt pentru cei morţi… Sunt pentru cei vii.”

The Fault in Our Stars

Reclame

În mijlocul unui lac îngheţat

lac inghetat

Lalele albe

lalele albe

“Viaţa este cea mai frumoasă invenţie a ei, iar moartea e trucul ei pentru a avea mai multă viaţă.”

Rudolf  Steiner

Oare unde duce drumul ăsta?

catel

Un om şi un câine mergeau pe un drum. Omul se bucura de frumuseţea zilei, când, deodată, îşi dădu seama că, de fapt, murise.  Îşi aducea acum clar aminte că murise, iar câinele, care mergea lângă el, murise chiar cu mai mulţi ani în urmă…

Se întrebă: ” Oare unde duce drumul ăsta?”

După o vreme, ajunseră amândoi în dreptul unui gard înalt de piatră. Privindu-l mai îndeaproape, văzu că era făcut dintr-o marmură foarte fină. Mai sus, pe colină, gardul era întrerupt de o arcadă care strălucea în soare. Ajunseră acolo şi văzu că era încrustată cu perle, iar aleea care ducea spre ea părea pavată cu aur. El şi câinele său se apropiară de poartă şi atunci observă, într-o parte, un om şezând la un birou.

Îl întrebă:

– Scuzaţi-mă, unde ne aflăm ?

– Aici e raiul – răspunse acesta.

– Minunat, zise omul, pot să vă rog să ne daţi putină apă ?

– Bine’nţeles, intraţi înăuntru. Am să trimit imediat vorbă să vi se aducă nişte apă cu gheaţă. Făcu un gest şi poarta începu să se deschidă.

– Prietenul meu, poate intra şi el ? – întrebă călătorul arătând înspre câine.

– Îmi pare rău, dar noi nu acceptăm animale.

Omul se gândi o clipă, apoi se întoarse şi îşi continuă calea pe care pornise, împreună cu câinele său.  După încă o lungă plimbare, pe vârful unei alte coline, pe un drum prăpădit de ţară,  dădură de o fermă, a cărei poartă părea că nu avusese zăvor niciodată. De gard, nici nu mai era vorba.  Se apropie şi văzu un bărbat şezând rezemat de un copac şi citind o carte.

– Scuzaţi-mă! – i se adresă el. Aveţi cumva puţină apă?

– Da, desigur… e o cişmea ceva mai încolo.

– Şi pentru prietenul meu ? – zise, arătând către câine.

– Trebuie să fie şi o strachină, chiar lângă cişmea.

Trecură de poartă şi ajunseră la o cişmea veche, cu pompă.  Omul şi câinele băură pe săturate. După ce terminară, se înapoiară la omul de sub copac.

– Ce loc este acesta ? – întrebă călătorul.

– Acesta este raiul.

– Sunt total încurcat. Un cetăţean, ceva mai jos, pe drumul ăsta, mi-a zis că raiul este acolo unde era el.

– Te referi la locul acela cu alei de aur şi zid de marmură?… Acela e iadul.

– Şi nu vă deranjează că ei folosesc acelaşi nume ca şi dumneavoastră?!…

– Din contră, suntem fericiţi că ei îi triază mai întâi pe cei care sunt gata să-şi lase în urmă prietenii cei mai buni.

Ceea ce nu înţeleg

Tot ceea ce nu înţeleg mă ucide.

Este o moartă cea care continuă

Să ceară lămuriri,

Şi să nu le primească, şi să insiste,

Pentru că nici în lumea cealaltă

Nu se poate trăi fără să înţelegi.

Deci mori şi acolo şi astfel te naşti,

Mereu şi mereu,

Ca să poţi înţelge

Ceea ce e de neînţeles:

Iată o definiţie a nemuririi.

Ana Blandiana

Ca să pot să mă pierd

 

Sunt mai aproape de moarte acum

Nemărginirea ei o simt cum mă strânge.

Ochiul ei roşu de poftă

Mă roagă.

 

Vreau s-o amân

Precum am amânat să citesc o carte,

Să scriu o scrisoare,

Să merg la poalele muntelui

Şi să nu-l urc, cum niciodată

Nu l-am urcat,

S-arunc din palma străinului orb

Daruri de liberă trecere

 

Ori să-mi alung toate aceste neîmpliniri

De ultimă oră

Ca să pot să mă pierd.

Din volumul “Cântec înainte de cină”, Editura Cartea Românească, 1985

Eugenia Miulescu – „Ochiul roşu”

 

Europa

…il ascult de prin 2000. Am albit impreuna.

Vocea lui m-a insotit (pe drum) cand aveam momente grele.