6 ani!… mărgăritare

clape de pian

De-ar fi să-ţi împărţeşti o dată

Tu bogăţiile ce ai,

Din toate darurile tale,

Ţi-aş cere-o lacrimă să-mi dai.

Mi-ai da atunci un strop de suflet

Ce din adâncuri îmi răsare,

Căci numai din adâncul mării

Se pescuiesc mărgăritare.

Octavian Goga – „O lacrimă”

Din volumul „Din umbra zidurilor – Clipe”, 1913

salata de fructe

La mulţi ani!

Anunțuri

Momente de extaz

zapada

“Momentele de extaz pe care le trăim – prin joc, arta ori sex – nu sunt excepţii, accidente, ci gustul vieţii înseşi… Extazul este idee, este scop care poate veni în oricare din zile. Acele momente în care trupul denotă fermitate, când inima este curată şi mintea clară, când suntem una cu sufletul nostru şi plini de energia vieţii, sunt dreptul nostru prin naştere. Nu poate fi chiar greu să te opreşti o clipă, să te răsfeţi mirându-te că eşti. Copiii fac asta tot timpul. Este un dar al naturii umane care ar trebui să fie inima vieţii noastre.”

Gabrielle Roth

Frământarea extremelor, cu mintea şi cu degetele olarului

Da, aceasta e o vreme din susul curentului,

Peste câte cascade n-am sărit şi noi?

Ne-au zgâriat atâtea pietre,

Mai ales pe partea sufletului

Mai lucioasă, şi cum e ora de

Înmulţire – ziua e calmă

Ca un lac puţin adânc,

Se văd gândurile în capul omului,

Oasele prin carne, fosforul din oase

joacă scăpărind

Napoleoni de aur – că, dacă oraşul

S-ar scufunda dintr-odată,

Ar tâşni deasupra fluorescenţa, trădând în interior comorile

Îngropate. Şi noi suntem două comori,

Îngropate una în alta,

Două ulcioare puse unul în altul

Şi nu mai e nevoie de niciun

Seism. Seism deschide-te! Ori se zicea Sesam?

Vorbesc prea lung? Da, zici, challange your mind.

Ei, na! Sigur că-mi pun mintea la lucru –

La mine lucru însemnă

Să zbârnâie, dar vreme  de afară

E prea liniştită pentru

Luna asta, şi s-aude zbârnâitul.

Că e prea frumos şi cad

În capcană – se resimt – cardiacii, cei cu sciatică,

Reumaticii (află că mă doare genunchiul drept – e de bine,

Că l-am lovit de tine – el e bumerangul meu,

Îl arunc şi dacă sare-ndărăt, înseamnă că eşti acasă).

Te-ai luat de grimele mele, nu ţi-e ruşine? Nu,

Că vorbeam de culori, cine-ţi prepară ţie culorile,

Cine-ţi pregăteşte paleta – tu în loc să le pui pe pânză

Le pui pe pânza freatică

A luminii din jurul nostru

(Să nu se mai zică nu-s optimist)

Pictezi lumina prin simpla ta prezenţă –

(plus prezenţa

Mea de spirit, din păcate nu e colorată,

e alb negru)

Îţi place mâna mea

Susţinând două vaze înflorite

Prima oară, nu ca liliacul acela întârziat şi uituc.

Şi sub flori – dar tot în vaze,

În glastre, sunt

Două globuri pământeşti care se învârt.

Două telejurnale

De seară, sigur că da, ah, ai replică!

Unul e real, un glob, altul umbra lui infinit

Şi să vedem cine mai înţelege că e vorba de crini.

Adică, ce vrei să spui, că am unul de plastic, doamne fereşte!

Nu, fiindcă mâna mea are degetul opozabil, adică e aptă

Să apuce metafizicul din lucruri.

Prin metafizicul din sufletul tău –

Asta înseamnă treabă

Poetică: de la concret spre abstract şi de-aici unde-o da Dumnezeu.

Frământarea extremelor, cu mintea şi cu degetele olarului

„Mintea la treabă” – Marin Sorescu

SUFLETUL SATULUI

pe genunchi

Copilo, pune-ţi mânile pe genunchii mei.

Eu cred că veşnicia s-a născut la sat.

Aici orice gând e mai încet,

şi inima-ţi zvâcneşte mai rar,

ca şi cum nu ţi-ar bate în piept

ci adânc în pământ undeva.

Aici se vindecă setea de mântuire

şi dacă ţi-ai sângerat piciorele

te aşezi pe un podmol de lut.

Uite, e seară.

Sufletul satului fâlfâie pe lângă noi,

ca un miros sfios de iarbă tăiată,

ca o cădere de fum din streşini de paie,

ca un joc de iezi pe morminte înalte.

Lucian Blaga 

“Florile cireşului sălbatic, freamătă pe ramuri.”

una-dintre-cele-mai-grave-boli-pe-lumea-asta-este-sa-nu-insemni-nimic-pentru-nimeni-maica-tereza.jpg

„Dacă sufletul încă de mine ţi-e plin,

……………………………………….

Dacă inima însă nu-ţi mai dă ghes

………………………………………”

“Trepte de jad. Antologie de poezie chineză clasică SHI” – Florentina Vişan

Mărţişor (lăcrămioare!)

martisor arici

 “Primăvara este pentru suflet un surâs al infinitului.”

 Victor Hugo

Rame

Pereţii casei îmi sunt plini
De rame
În care prietenii mei
Nu văd nimic.
Cred că le-am pus acolo
Pentru exasperarea lor.

Mai era un loc liber
Deasupra patului,
Şi m-am trezit cu senzaţia
Stranie
Că se uită cineva la mine.

Într-adevăr, pe locul acela
Joacă o lumină
De formă sferică.

Nu este-n jur nici un bec,
Nici un ochi deschis,
Nici o mină de fosfor.

Şi cu toate acestea
Deasupra patului
Cineva respiră, respiră.

Cine ştie ce stea
Arde undeva departe,
Şi-n sistemul de reflectare ciudat
Al lucrurilor,
Sufletul ei bate acum
În peretele meu.

Mâine va trebui să pun
Şi-n locul acesta
O ramă.

Marin Sorescu