Ansamblul trecutprezentviitor

„Tot ce este inconştient îşi află, în final, sursa în ceea ce este conştient. Când un zidar lucrează la construcţia unei case, el se referă „inconştient“ la ceea ce pentru alţii este conştient, adică cei care au ales amplasamentul imobilului sau stilul arhitectural etc. Chiar alegerea locului şi a stilului sunt determinate de ceva ce scapă conştienţei maistrului, ceva de care alţii sunt, sau erau conştienţi. Un artist, de exemplu, ştie pentru ce un stil oarecare cere aici o linie dreaptă, dincolo o linie curbă, în timp ce beneficiarul care a ales stilul pentru locuinţa sa nu este, poate, deloc conştient de acest „pentru ce“. La fel este şi cu marile evenimente din evoluţia omului şi a universului. În spatele celor care acţionează într-un domeniu anumit, există lucrători mai avansaţi, mai conştienţi, şi astfel scara conştienţelor se întinde în două sensuri; în sus şi în jos. – În spatele omului mediu găsim inventatori, artişti, savantii etc. În spatele acestora se află iniţiaţi în ştiinţa ocultă, iar încă şi mai departe, există entităţi supraumane. Pentru a înţelege evoluţia omenirii şi a universului, trebuie să ştim că ceea ce este conştienţa normală a omului nu reprezintă decât una din formele posibile de conştienţă şi, în afara acesteia, mai există forme de conştienţă atât superioare cât şi inferioare fată de ea. Nu este însă cazul să dăm o falsă semnificatie cuvintelor „superior“ şi „inferior“. Importanţa lor este în funcţie de punctul de vedere în care ne plasăm. Este la fel ca şi în cazul „la dreapta“ sau „la stânga“. Când ne aflăm într-un punct dat, anumite obiecte sunt „la dreapta“ sau „la stânga“. Îndată ce ne deplasăm, de exemplu, spre dreapta, vom găsi la stânga noastră ceea ce era mai înainte la dreapta. La fel este şi cu treptele de conştienţă „superioare“ sau „inferioare“ în raport cu conştienţa actuală a omului. Dacă fiinţa umană se înalţă, raporturile sale cu alte trepte de conştientă se modifică. Şi aceste modificări sunt legate de dezvoltarea sa.”

Rudolf  Steiner – „Din cronica Akasha”‘

În ce cred cei care nu cred?

“Daca  experienta si ratiunea nu va confirma ce va spun, sa nu ma credeti!”

Rudolf Steiner

Planete care dau libertate omului şi planete care determină destinul

Planete care dau libertate omului: Saturn, Jupiter, Marte.

Planete care determina destinul: Venus, Mercur, Luna.

Saturn, memoria sistemului nostru solar, ii „adaposteste” pe cei carora le place sa priveasca spre trecut.

Jupiter, ganditorul Universului, ofera gandire activa, plina de forta, clara si luminoasa.

Marte (agitatorul Universului),  planeta cu putini ganditori si foarte multi oratori, are un Geniu al sau care face ca oamenii sa fie impulsionati sa vorbeasca si un Demon care impulsioneaza sa se abuzeze de vorbire.

Venus furnizeaza putere pentru tot ce constituie temelia sentimentelor si a temperamentului. Are legatura cu poetii. Intreaga ei sfera  este visare.

Mercur ofera fortele pentru tot ce e cuprins in puterea de intelegere si in ratiunea omeneasca.

Luna gazduieste spirite necomunicative si introvertite.

🙂 🙂 🙂

Steiner – “Ştiinţa iniţiatică şi cunoaşterea aştrilor”

Suntem gânduri ale Cosmosului. Cosmosul ne gândeşte

„Poti suporta constelatiile superioare numai daca esti capabil sa-ti gasesti in mod corespunzator locul in lume, prin conditiile exterioare ale vietii.

Prin conditiile exterioare ale vietii ma refer la tot ceea ce poate fi realizat, de exemplu, prin educatie, prin conditiile exterioare ale vietii.

Noi suntem ganduri ale Cosmosului. Cosmosul ne gandeste.

Putem spune: Ne putem simti fata de Cosmos asa cum s-ar putea simti o mica parte a creierului nostru fata de noi insine. Dar, pe cat de putin suntem, din punct de vedere spiritual – sufletesc, ceea ce e creierul nostru, tot pe atata de putin entitatile ierarhiilor superioare sunt, bineinteles, ”noi”. De aceea, noi suntem independenti in raport cu entitatile ierarhiilor superioare. Si putem spune: Intr-un anumit sens, noi le slujim lor, pentru ca sa poata gandi prin noi; dar suntem, totodata, entitati independente, care au existenta lor proprie in ele insele, dupa cum, intr-un anumit sens, chiar si particulele creierului nostru au viata lor proprie.

In acest fel gasim legatura dintre gandul uman si gandul cosmic.

Invatam sa intelegem ca, ochii fiintelor din ierarhiile superioare isi plimba privirile pe deasupra individualitatilor omenesti si ca, pentru ele, individualitatile sunt ceea ce sunt pentru noi literele individuale dintr-o carte in care citim.

Steiner – „Mistica, gând uman, gând cosmic”

Zodia spirituală a Scorpionului

„Cei din aceasta zodie sunt oameni care nu se ridică până la monadă, care nu admit că ceea ce există sunt fiinţe ajunse la diferite grade de dezvoltare a capacităţii lor de reprezentare, dar nici nu se pot declara mulţumiţi să admită numai ceea ce există în realitatea exterioară, ci consideră că tot ce există în realitatea exterioară e dominat de diferite forţe. Dacă, de exemplu, o piatră cade la pământ, ei spun: Aceasta este forţa gravitaţională. Dacă un magnet atrage pilitură de fier, ei spun: Aceasta este forţa magnetică. Ei nu se mulţumesc să spună: Acesta este magnetul –, ci spun: Magnetul implică existenţa suprasensibilă, invizibilă, a forţei magnetice, care e răspândită pretutindeni. Şi poate fi întemeiată o concepţie despre lume care caută pretutindeni forţele a tot ceea ce se întâmplă în lume, iar ea poate fi numită dinamism.”

 “Mistica, gând uman, gând cosmic” de Rudolf Steiner

“Viaţa este un mister – un mister pe care îl poţi transforma foarte uşor într-o problemă. Viaţa nu e o problemă.”

Deseneaza-mi un triunghi! – poate fi un triunghi dreptunghic, obtuz, ascutit….. toate tipurile de triunghiuri – triunghiuri particulare, dar nici unul dintre ele nu este triunghiul. Triunghiul in general trebuie sa contina tot ceea ce poate contine un triunghi. Primul triunghi, care poate fi ascutit, cel de al doilea, ce poate fi dreptunghic şi cel de al treilea triunghi, ce poate fi obtuz, trebuie să intre în noţiunea generală de triunghi. Dar un triunghi ascuţit nu poate fi în acelaşi timp dreptunghic şi obtuz. Un triunghi ascuţit este un triunghi particular, nu unul general; tot aşa stau lucrurile şi cu triunghiul dreptunghic şi cu cel obtuz. Dar un triunghi în general nu poate exista. Triunghiul în general este, aşadar, un cuvânt care sintetizează triunghiurile particulare. Dar noţiunea generală de triunghi nu există. Acesta e un cuvânt care sintetizează caracteristicile particulare.

Pentru gandirea umana obisnuita e imposibil de reprezentat  asa ceva. Aici întreaga filosofie exterioară se află în faţa unei limite; şi sarcina ei ar fi să-şi mărturisească o dată cinstit că aici, ca filosofie exterioară, stă în faţa unei limite. Dar această limită aparţine numai filosofiei exterioare. Există, totuşi, o posibilitate de a trece de această limită, şi această posibilitate ne propunem s-o aflăm acum.

Sa ne imaginam ca desenam triunghiul, si ca permitem fiecarei laturi sa se miste in ce directie vrea. Ii permitem sa se miste cu viteze diferite. Aceasta latura se misca in asa fel, incat in momentul urmator ia aceasta  pozitie. Una se mişcă mult mai încet, alta se mişcă mai repede ş.a.m.d. Acuma direcţia se inversează.

Într-un cuvânt, ne facem reprezentarea incomodă, care ne determină să spunem: Nu vreau doar să desenez un triunghi şi să-l las apoi aşa cum este, ci cer activităţii tale de reprezentare anumite eforturi. Trebuie să-ţi imaginezi că laturile triunghiului sunt mereu în mişcare. Dacă sunt în mişcare, din forma mişcării lor poate lua naştere, în acelaşi timp, un triunghi dreptunghic, unul obtuz sau orice alt triunghi.

Astfel, pe acest taram putem sa facem si sa cerem doua lucruri. Putem cere, în primul rând, să ne fie foarte comod. Dacă cineva ne desenează un triunghi, acesta e gata şi ştim cum arată; şi acum ne putem odihni mulţumiţi în gândurile noastre, fiindcă avem ceea ce voiam. Dar mai putem proceda şi în alt mod: putem să luăm triunghiul ca punct de plecare şi să permitem fiecărei laturi să se rotească în diferite direcţii şi cu diferite viteze. În acest caz, nu mai e tot atât de comod, ci trebuie să facem cu gândirea noastră nişte mişcări. În schimb, avem atunci, într-adevăr, ideea generală de triunghi; numai că la ea nu putem ajunge dacă vrem să ne oprim la un singur triunghi. Ideea generală de triunghi e prezentă atunci când gândul nostru e în continuă mişcare, când e versatil.

Daca vrem sa ne inaltam de la gandul particular la gandul general, ni se cere sa punem in miscare gandul particular, astfel incat gandul in miscare sa fie gandul general, care trece dintr-o forma intr-alta.Am spus forma; dar, corect gandit este asa: Intregul se misca, si fiecare figura particulara care ia nastere prin miscare e o forma incheiata. Înainte am desenat numai forme particulare, un triunghi ascuţit, unul dreptunghic şi unul obtuz. Acum desenez ceva – de fapt, nu-l desenez, aşa cum am şi spus deja; dar de reprezentat, ni-l putem reprezenta –, deci, desenez ceva care să dea naştere reprezentării că ideea generală este în mişcare şi că ea creează forma particulară atunci când stă pe loc. Spun: „creează forma“.

Majoritatea oamenilor nu au ganduri. Caci pentru majoritatea oamenilor ideile generale raman niste simple cuvinte.

Din toate acestea ne dăm seama însă că a gândi idei reale trebuie să fie ceva deosebit. Putem să întelegem că e ceva cu totul ieşit din comun, dacă ne gândim ce greu îi vine omului să ajungă la claritate pe tărâmul gândirii. În viaţa exterioară obişnuită, vor fi, probabil, destui care, dacă vor să facă puţin pe grozavii, vor afirma că e uşor să gândeşti. Dar, de fapt, nu e uşor. Căci gândirea reală cere întotdeauna să fie atinsă în mod foarte intim de un suflu abia simţit ce vine din sfera Spiritelor mişcării.

Dacă presupunem că există un Dumnezeu, acesta ar trebui să fie fiinta cea mai desăvârşită. Dar dacă este fiinţa cea mai desăvârşită, nu s-ar putea să-i lipsească existenţa; căci altfel ar exista o fiinţă şi mai desăvârşită, care ar avea acele însuşiri pe care le gândim şi care, în plus, ar exista. Trebuie, deci, să gândim fiinţa cea mai desăvârşită în sensul că ea există.

Dacă-l gândim drept fiinta cea mai desăvârşită, nici nu-l putem gândi pe Dumnezeu altfel decât ca existând. Deci, din noţiunea însăşi putem deduce că, potrivit cu dovada ontologică a existenţei lui Dumnezeu, Dumnezeu trebuie să existe.

Daca o idée este justa in domeniul ei, aceasta nu inseamna déjà ca ea are o valabilitate generala. O idée poate sa fie justa intre limitele unui anumit domeniu.”

Steiner – „Mistica, gând uman, gând cosmic”

Poveste?

„Aşa cum trăieşte în prezent pe Pământ, omul este alcătuit dintr-un corp fizic, un corp eteric, unul astral şi „eul“. Această natură cvadruplă a omului poartă în sine germenii unei evoluţii ulterioare superioare. „Eul“ acţionează prin forţa sa proprie asupra corpurilor „inferioare“, transformându-le şi imprimându-le elementele superioare ale naturii umane.

Este cazul să lămurim care dintre cele trei corpuri ale omului (fizic, eteric, astral) este, în felul său, cel mai desăvârşit. Am fi foarte uşor înclinaţi să considerăm corpul fizic ca fiind inferior şi să-l privim, în consecinţă, ca fiind cel mai imperfect. Ar însemna, în cazul acesta, să ne facem vinovaţi de o eroare. Este foarte adevărat că în viitor corpul astral şi cel eteric vor atinge o înaltă perfecţiune, dar în prezent corpul fizic, în felul său, este cel mai perfecţionat dintre toate trei. Numai faptul că omul are acest corp fizic în comun cu regnul natural terestru cel mai de jos, cu regnul mineral, ar putea să explice eroarea amintită. Omul are în comun corpul eteric cu regnul vegetal, iar corpul astral cu regnul animal, considerate a fi superioare celui mineral. – Este adevărat că în ceea ce priveşte corpul fizic uman acesta este alcătuit din aceleaşi substanţe şi forţe care se găsesc şi în vastul regn mineral, dar modul cum aceste substante şi forţe acţionează în corpul uman este expresia însăşi a înţelepciunii şi perfecţiunii care au stat la baza acestui edificiu. Ne putem convinge de faptul că este aşa numai dacă ne vom strădui să studiem acest edificiu nu numai cu sobrietatea inteligenţei, ci şi cu căldura noastră sufletească. Să luăm orice componentă a corpului fizic şi să o cercetăm; să luăm, de exemplu, partea superioară a femurului. Acest os nu este o simplă aglomerare masivă de substanţă dură, ci o construcţie de mici bastonaşe (trabecule osoase) – ca să spunem aşa – dispuse, cu o deosebită artă, în diverse direcţii. Nici o tehnică inginerească actuală nu ar putea să construiască un pod sau ceva asemănător cu o asemenea înţelepciune. Osul femural depăşeşte chiar şi astăzi tot ce poate fi mai desăvârşit făcut de mintea omului. Pentru ca să se poată obţine, cu cea mai mică masă de substante, prin orientarea acelor bastonaşe, forţa necesară de tracţiune şi susţinere a părţii superioare a corpului, s-a construit osul în mod atât de înţelept. Cu cantitatea cea mai mică de substanţă materială, se obţine cel mai mare efect posibil. Nu putem decât să cădem în admiraţie faţă de o asemenea „capodoperă“ a arhitecturii naturale. Şi, de asemenea, nu putem avea o mai mică admiraţie în faţa minunatei alcătuiri a creierului uman, sau a inimii, de fapt în faţa structurii de ansamblu a corpului fizic uman. Să comparăm acum cu acesta gradul de perfecţiune pe care l-a atins corpul astral în actuala etapă a evoluţiei umane. El este purtător al sentimentelor de plăcere şi de neplăcere, al pasiunilor, al impulsurilor, al poftelor nestăpânite etc. Şi câte atacuri nu îndreaptă acest corp împotriva înţeleptei organizări a corpului fizic! O mare parte din alimentele îmbietoare pe care omul le consumă sunt pur şi simplu otrăvuri pentru inimă. Ce rezultă de aici? Că activtatea care a dus la formarea fizică a inimii acţionează mai înţelept decât corpul astral, care acţionează chiar împotriva acestei înţelepciuni. Nu încape nici o îndoială că în viitor corpul astral se va ridica pe o treaptă superioară de înţelepciune, dar în prezent nu este, în felul său, atât de desăvârşit precum este corpul fizic, în ceea ce îi este propriu. La fel stau lucrurile şi în ceea ce priveşte corpul eteric; ceva mai mult, chiar şi „eul“, această fiinţă care clipă de clipă încearcă să ajungă la înţelepciune, trecând prin rătăciri şi iluzii.

Dacă cercetăm organele omului din prespectiva ştiinţei spirituale, constatăm că acestea se află pe trepte de evoluţie foarte diferite. Există în corpul omului unele organe care, în structura lor actuală, se găsesc pe o treaptă descendentă, altele pe o treaptă ascendentă. Primele îşi vor pierde tot mai mult, în viitor, importanţa pe care o au acum. Apogeul misiunii lor a trecut, ele degenerează şi, în cele din urmă, vor dispărea din corpul uman. Alte organe sunt în plină evoluţie ascendentă; ele au în natura lor ceva ce astăzi există numai ca germen, dar vor căpăta în viitor o structură perfectionată şi vor juca un rol major. Din prima categorie fac parte, între altele, organele de reproducere, de procreare de fiinţe asemănătoare. Ele îşi vor ceda rolul altor organe, pierzându-şi chiar orice importanţă. Va veni un timp când aceste organe se vor afla într-o stare de completă degenerescenţă în corpul uman şi nu vor mai servi decât ca un fel de mărturie a unui stadiu de mult trecut din evoluţia noastră.

Alte organe, cum ar fi, de exemplu, inima şi anumite structuri învecinate, se află, într-o anumită privinţă, la începutul evoluţiei lor. Ele vor aduce la o deplină dezvoltare ceea ce în prezent conţine doar germeni potenţiali. Din punctul de vedere al ştiinţei spirituale, inima şi în legătură cu ea, ceea ce numim aparatul circulator şi circulaţia sângelui, reprezintă cu totul altceva decât consideră în prezent fiziologia, care în această privintă, este total dependentă de concepţii materialist-mecaniciste. Ştiinţa spirituală reuşeşte să facă lumină asupra unor fapte care pentru ştiinţa contemporană sunt absolut curente, dar pe care, cu mijloacele pe care le are la dispoziţie, aceasta nu le poate explica într-un mod cât de cât satisfăcător. Anatomia ne arată că muşchii din corpul uman sunt de două feluri, în ceea ce priveşte structura lor. Unii prezintă în structurile lor cele mai mici fibre netede, alţii striuri transversale regulate. Muşchii netezi sunt, în general, aceia ale căror mişcări sunt independente de voinţa omului. De exemplu, muşchii intestinului au ţesut neted şi, prin mişcările lor regulate, evacuează bolul alimentar, fără ca voinţa noastră să poată influenţa această mişcare. Şi muşchii care se află în iris sunt netezi; ei comandă mişcarea prin care pupila se dilată când primeşte mai puţină lumină şi se contractă dacă primeşte prea multă. Aceste mişcări sunt independente de voinţa omului. Muşchii care, sub influenţa voinţei noastre, comandă anumite mişcări, au o structură striată, cum sunt, de exemplu, muşchii de la braţe şi picioare. Inima este şi ea un muşchi din aceeaşi categorie, dar constituie o excepţie. Voinţa noastră nu poate influenţa cu nimic mişcările sale ritmice, în actualul stadiu de evoluţie a omului, deşi este un muşchi „cu striuri transversale“. Ştiinţa spirituală este în măsură să explice cauza acestui fenomen. Inima nu va rămâne pentru totdeauna aşa cum este astăzi. În viitor, ea va lua o formă cu totul alta şi nici chiar funcţia ei nu va mai fi aceeaşi, fiind pe cale să devină un muşchi care să asculte de voinţa omului. Ea va putea executa mişcări care să fie efectul impulsurilor sufleteşti, intime, ale omului. Încă de acum, inima prezintă, în structura sa, potenţialităţi ale importantului rol pe care îl va avea în viitor, când ritmul cardiac va deveni expresia voinţei umane, aşa cum este, în prezent, ridicarea mâinii sau mişcarea picioarelor în mers. – Această perspectivă a inimii este strâns legată de o cunoaştere profundă pe care ştiinţa spirituală o are asupra raporturilor care există între inimă şi aparatul circulator sanguin. Concepţia materialist-mecanicistă consideră inima ca pe un fel de instrument care pompează sângele cu regularitate prin corp. Inima ar fi, deci, cauza circulaţiei sanguine. Ştiinţa spirituală ne arată, însă, cu totul altceva. În concepţia sa, pulsaţia sângelui, întreaga sa mobilitate interioară, este expresia proceselor sufleteşti exercitate asupra sângelui. Tot ce este legat de sânge este de natură sufletească. Paloarea datorită unui sentiment de frică, sau înroşirea obrazului ca efect al unui sentiment de ruşine sunt manifestări materiale ale unor procese sufleteşti reflectate în sânge. Tot ce se manifestă prin sânge este numai şi numai expresia a ceea ce are loc în viaţa noastră sufletească. Relaţia strânsă care există între pulsaţia sângelui şi impulsurile sufletului reprezintă în sine un profund mister. Bătăile inimii sunt nu cauza, ci consecinţa pulsaţiei sângelui. – În viitor, datorită faptului că bătăile sale vor fi dirijate prin voinţa omului, inima va deveni mijlocul de exprimare în exterior a tot ce se ţese în sufletul omului.

Alte organe, care de asemenea se află în cursul unei evoluţii ascendente, sunt cele ale aparatului respirator şi, mai ales, în rolul lor de instrumente ale vorbirii. În prezent, omul are capacitatea să-şi transforme gândurile în mişcări ondulatorii ale aerului cu ajutorul acestora. Ceea ce el trăieşte în interioritatea sa, transmite prin vorbire lumii exterioare. Trăirile sufleteşti pe care le are le transformă în mişcări ondulatorii ale aerului. Această mişcare ondulatorie a aerului este o reproducere a experienţelor care au loc în interioritatea noastră. În viitor, va fi posibil să se exteriorizeze din ce în ce mai mult natura interioară a fiinţei. Rezultatul final, în această privinţă, va fi că, o dată ce organele vorbirii îşi vor fi atins perfecţiunea maximă, ele vor servi ca organe de reproducere, pentru a procrea fiinţe asemănătoare. Organele vorbirii contin încă de pe acum germenul viitoarelor organe de reproducere. Şi faptul că la bărbat, în timpul pubertăţii, se produce o schimbare a vocii (la animalele mascule, năpârlirea) este consecinţa relaţiei secrete care există între instrumentul vorbirii şi funcţia de reproducere a omului.

Întregul corp fizic al omului, cu toate organele sale, poate fi studiat în sensul acesta din punctul de vedere al ştiinţei spirituale. Deocamdată nu putem da decât câteva exemple. Există o anatomie şi o fiziologie aparţinând ştiinţei spirituale. Şi nu este prea departe timpul când ştiinţa curentă va trebui să se lase fecundată de ştiinţa spirituală, în sensul de a se transforma şi a se adapta la ea.

Din cele spuse mai sus, s-ar putea trage concluzia următoare: deoarece organele de reproducere ale omului, în forma lor actuală, sunt primele care îşi vor pierde importanţa, ar însemna că tot ele au fost, fără îndoială, şi primele care au dobândit-o şi, deci, ar fi organele cele mai vechi din corpul omului. Realitatea este însă alta: aceste organe sunt cele din urmă care au primit forma actuală şi vor fi primele care o vor pierde.”

Steiner – „Din cronica akasa”