„Ai fost vreodată internat într-un sanatoriu de bolnavi psihic?”

„— Aici e o închisoare? — o întrebă ea pe femeia-paznic, care îşi întrerupsese lectura şi-i supraveghea acum toate mişcările.

— Nu. Un ospiciu.

— Nu sunt nebună.

Femeia râse.

— Exact asta zic toţi aici.

— Bine. Atunci sunt nebună. Ce-nseamnă să fii nebun?

Femeia îi spuse Veronikăi că nu trebuia să stea prea mult timp în picioare şi-o trimise înapoi în pat.

— Ce-nseamnă să fii nebun? — insistă Veronika.

— Întreabă-l mâine pe doctor. Şi du-te la culcare acum, că de nu, vrei, nu vrei, va trebui să-ţi fac un calmant.

Veronika se supuse. Pe drumul de întoarcere, o auzi pe ocupanta unuia din paturi şoptindu-i:

„Nu ştii ce este un nebun?”

Paulo Coelho – „Veronika decide să moară”

Anunțuri

Când s-au întâlnit

„In noaptea aceea m-am intins pe pamantul inghetat si frigul m-a anesteziat curand. Mi-a dat prin gand ca ar putea sa mor daca nu gasesc un acoperamant – dar unde? Tot ce era mai important in viata mea imi fusese daruit cu generozitate intr-o saptamana – si-mi fusese luat inapoi intr-o clipa, fara sa pot spune nimic.

Corpul imi tremura de frig, dar nu-mi dadeam seama. De la o clipa la alta avea sa intepeneasca – pentru ca-si cheltuise toata energia incercand sa ma incalzeasca si eram acum incapabila sa mai intreprind ceva. Atunci, corpul avea sa se intoarca la impasibilitatea sa obisnuita si moartea avea sa ma primeasca in bratele ei.

Am continuat sa dardai mai bine de un ceas. Si apoi s-a instalat pacea.

Inainte de-a inchide ochii, am inceput sa aud glasul mamei mele. Ea imi spunea o poveste pe care mi-o mai spusese si in copilarie, fara a-si da seama ca era o poveste despre mine.

„Un baiat si o fata se indragostisera nebuneste unul de altul”, spunea glasul maicutei mele, intr-un amestec de vis si delir. Si s-au hotarat sa se logodeasca. Logodnicii isi fac mereu daruri.

Baiatul era sarac – singura lui avere era un ceas pe care-l mostenise de la bunicul lui. Cu gandul la parul iubitei lui, s-a hotarat sa vanda ceasul si sa-i cumpere o agrafa frumoasa de argint.

Nici fata nu avea bani pentru darul de logodna. Atunci s-a dus la magazinul celui mai mare negustor din partea locului si si-a vandut parul. Cu banii obtinuti, a cumparat o bratara de aur pentru ceasul iubitului ei.

Cand s-au intalnit, de ziua solemna a logodnei, ea i-a daruit bratara pentru un ceas care fusese vandut, iar el i-a daruit agrafa pentru parul care nu mai exista.”

„La raul Piedra am şezut şi-am plâns” – Paulo Coelho

Prima senzaţie: sunt prizonieră!

verde

„Dacă aş fi adormit şi m-aş fi trezit brusc într-un montagne-rousse, oare ce aş simţi?
Bun, prima senzaţie ar fi că sînt prizonieră, aş fi îngrozită de curbe, mi-ar veni să vomit şi să plec de-a­colo. Dar dacă mă încredinţez că şinele sînt destinul meu, că Dumnezeu conduce mecanismul, coşmarul acesta s-ar transforma în stimulent. Nu este decît exact ceea ce este, un montagne-rousse, o jucărie sigură şi con­fortabilă, care ajunge la terminus, dar din care, cît ţine călătoria, trebuie să privesc peisajul din jur, să ţip de emoţie.”

Paulo Coelho -„Unsprezece minute”

Adevăratele dureri … se simt

„- Mi-ar plăcea să te învăţ unde să-mi atingi trupul, cu ce intensitate, cît timp, dar ca pe o posibilitate ca sufletele noastre să co­munice mai bine. Arta iubirii e ca pictura ta, nece­sită tehnică, răbdare şi mai ales practică în cadrul cu­plului. Necesită îndrăzneală, trebuie să mergi dincolo de ceea ce s-au obişnuit oamenii să numească  „a face dragoste”.

– Tu zici să-ţi exprimi sexualitatea feminină, să mă ajuţi să navighez prin trupul tău, să am răbdare, timp. De acord, dar n-ai ob­servat oare că sîntem diferiţi, cel puţin în materie de timp?”

Paulo Coelho –„Unsprezece minute”

… trebuie să înţeleg ce e cu durerea …

nud-cu-pietre

„M-a pus să umblu pe pietre, aşa cum te pun eu acum pe tine. M-a făcut să simt frigul. M-a obligat să înţeleg frumuseţea durerii, doar că era o durere pro­vocată de natură, nu de om. Numea asta Shugen-do, o practică milenară.

Mi-a spus că era un om căruia nu-i era frică de du­rere, şi asta era bine, deoarece, ca să-ţi domini sufle­tul, trebuie să înveţi a-ţi domina şi trupul. Mi-a mai spus că folosise durerea şi în mod greşit, şi asta era foarte rău.”

Paulo Coelho –„Unsprezece minute”

Durerea

„ … trebuie să înţeleg ce e cu du­rerea.

— Ai simţit-o ieri şi ai descoperit că te conducea la plăcere. Ai simţit-o azi şi ai găsit pacea. De aceea îţi spun: nu te obişnui, fiindcă e foarte uşor să poţi trăi cu ea, este un drog puternic. Se găseşte în viaţa noastră cotidiană, în suferinţa ascunsă, în renunţarea la dragoste, cînd dăm vina pe aceasta pentru fali­mentul viselor noastre. Durerea sperie cînd îşi arată adevărata faţă, dar e seducătoare cînd e înveşmîn­tată în sacrificiu, renunţare. Sau laşitate. Omul, oricît ar respinge-o, găseşte totdeauna un mijloc de a con­vieţui cu ea, de a-şi face din ea o parte a vieţii.

— Nu cred. Nimeni nu doreşte să sufere.

— Dacă tu ai reuşit să pricepi că poţi trăi fără su­ferinţă, ai şi făcut un mare pas înainte, dar să nu crezi că alţii te vor înţelege. Da, nimeni nu doreşte să su­fere şi totuşi aproape toţi caută durerea, sacrificiul, şi se simt justificaţi, puri, vrednici de respectul copii­lor, al soţilor sau soţiilor, al vecinilor, al lui Dumne­zeu. Să nu ne gîndim acum la asta, reţine doar că ceea ce pune lumea în mişcare nu e căutarea plăcerii, ci a renunţării la tot ce este important.

Soldatul merge la război ca să-şi ucidă duşmanul? Nu: merge ca să moară pentru ţara lui. Femeii îi place oare să-i arate soţului cît este de mulţumită? Nu: vrea ca el să vadă cît i se devotează, cît suferă ca să-l vadă fericit pe el. Soţul se duce oare la muncă socotind că-şi va găsi împlinirea personală? Nu: îşi pune în joc su­doarea şi lacrimile pentru binele familiei. Aşa se în­tîmplă: copii care renunţă la visele lor ca să-şi bucure părinţii, părinţi care renunţă la viaţă ca să-şi bucure copiii, durerea şi suferinţa justificînd ceea ce trebuie să aducă doar bucurie: dragostea.”

Paulo Coelho –„Unsprezece minute”