„XXX!”

“Mi-ai zâmbit şi mi-ai vorbit despre nimicuri şi am simţit că era tot ce-aşteptam de multă vreme.”

Rabindranath Tagore

Anunțuri

Iartă

Te iubesc, dragul meu. Iarta iubirea mea.

Ca o pasare ratacita din cale am cazut in mrejele ei.

Cand inima mea a fost sagetata, si-a risipit valul si a ramas goala.

Invaluie-o cu mila, iubite, si iarta iubirea mea.

De nu ma poti iubi, dragul meu, iarta-mi suferinta.

Nu privi cu dispret la mine de departe.

Furisa-ma-voi iar in ungherul meu si voi sta acolo-n intuneric.

Cu amandoua mainile imi voi acoperi rusinea inselarii.

Intoarce-ti fata de la mine, dragul meu, iarta-mi suferinta.

De ma iubesti, iubitule, iarta-mi bucuria.

Cand inima mea e purtata de valul fericirii, nu zambi la ofranda mea primejdioasa.

Si cand stau pe tronul meu si cu tirania iubirii mele iti sunt stapana, cand ca o zeita iti ofer ocrotire, indura-mi mandria, dragul meu, si iarta-mi bucuria.

Rabindranath Tagore

Cititorule, cine eşti tu…?

Cititorule, cine eşti tu oare
care-mi citeşti poemele acestea
şi după o sută de ani?
nu-ţi pot trimite nicio singură floare
din belşugul acestei primăveri
niciun singur licăr de aur
din norii de-acolo, împurpuraţi de lumini…
deschide-ţi larg uşile şi priveşte afară!
din propria ta grădină în floare
culege-ţi doar miresmate aduceri aminte
de flori pieritoare
cu o sută de ani mai’nainte.
şi-n bucuria inimii tale să simţi
bucuria vie care-ntr-o primăvară
cu zori diafani
a cântat şi vocea ei veselă
şi-a rostogolit-o şi peste o sută de ani.

Tagore

„În veci la tine-n suflet prins, închis”

alb

Pasarea cea imblanzita era intr-o colivie, iar pasarea cea libera era in padure.

Ele se-ntalnira cand le veni vremea, printr-o hotarare a destinului.

Pasarea libera striga, ”O, iubita mea, sa zburam in padure”.

Pasarea cea imblanzita soptea: ”Vino aici, sa traim impreuna in colivie”.

“Dar, intre zabrele, spunea pasarea libera, cum sa-ti afli locul, unde sa-ntinzi aripile in voie?

“Vai, striga cea imblanzita, nici n-as putea intelege ce rost are sa stai cocotata in cer.”

 Cea libera striga: ”Draguta mea, sa-mi canti cantecele din tara padurilor.”

Cea imblanzita spunea: ”Stai alaturi de mine, sa te-nvat vorbirea celor invatati.”

Dar pasarea padurii striga: ”Nu, nu! Niciodata cantecele nu pot sa fie invatate.”

Pasarea cea imblanzita spunea: ”Vai mie, eu nu cunosc cantecele din tara padurilor.”

Iubirea lor este aprinsa de dorinta, dar niciodata nu pot sa zboare impreuna aripa langa aripa.

Printre zabrelele coliviei se privesc, zadarnica este insa dorinta lor de a se cunoaste una pe cealalta.

Isi flutura aripile tanjind si canta, ”Hai, draga mea, mai aproape de mine”.

Cea libera striga: ”Eu nu pot veni, mi-e teama de usile inchise ale coliviei”.

Cea din colivie sopteste:  “Vai, aripile mele sunt slabe si moarte”.

Rabindranath Tagore  – “Grădinarul”

Piatra înţelepciunii

sarpe de aur

Un nebun pribeag cauta odata piatra intelepciunii, cu parul valvoi, innegrit, plin de praf, cu trupul sleit ca o umbra, cu buzele stinse ca portile inchise ale inimii sale si cu ochii aprinsi ca palpairea unui licurici ce-si cauta in noapte perechea.

Inaintea lui, oceanul fara margini fremata mugind.

Flecarele valuri fara contenire vorbeau de comori ascunse in adancuri, luand in bataie de joc nestiinta care nu cunoaste insemnatatea lor.

Poate ca acum nu mai avea nici o nadejde si totusi nu voia sa-si caute odihna, fara sa afle piatra a carei cautare era viata lui –

Si intocmai cum oceanul pe veci si-arunca bratele spre cer cautand necuprinsul –

Si intocmai cum stelele alearga in cercuri, in cautarea tintei care niciodata nu poate fi atinsa –

Tocmai asa nebunul, pe tarmul singuratic, cu parul plin de praf si ars de soare, ratacea in cautarea pietrei intelepciunii.

Intr-o buna zi un copil din sat veni la dansul si-i puse intrebarea: ”Spune-mi, oare unde ai putut afla acest lant de aur de la braul tau?”

Nebunul tresari – lantul ce adineaori era din fier era in adevar de aur; si nu era un vis, dar el nu stia cand i se schimbase.

Uimit, isi dadea cu palma peste frunte – cand, o, cand, chiar fara sa o stie, isi atinsese telul?

Avea obiceiul sa ridice pietre si sa atinga lantul si sa le arunce apoi din nou departe fara sa observe o schimbare in lant; astfel nebunul afla si pierdu piatra intelepciunii.

Soarele apunea in asfintit, cerul era de aur.

Nebunul se intoarse pe urmele sale sa caute din nou comoara pierduta, sleit de puteri, cu trupul garbovit si cu inima-n praf, ca un arbore smuls din radacini.

Tagore

Ok!

“Te pierd din clipă în clipă, dragostea mea, numai ca să te regăsesc.”

Tagore

Uşa clepsidră

“Am închis uşile camerei ca să nu intre greşeala. Atunci adevărul m-a întrebat: Eu pe unde voi intra?”

Tagore