Orice-nceput se vrea fecund

Ne-om aminti cândva târziu
de-această
întâmplare simplă,
de-această bancă unde stăm
tâmplă fierbinte lângă tâmplă.

De pe stamine de alun,
din plopii albi, se cerne jarul.

Orice-nceput se vrea fecund,
risipei se dedă Florarul.

Polenul cade peste noi,
în preajmă galbene troiene
alcătuieşte-n aur fin.
Pe umeri cade-ne şi-n gene.

 

Ne cade-n gură când vorbim,
şi-n ochi, când nu găsim cuvântul.
Şi nu ştim ce păreri de rău
ne tulbură, pieziş, avântul.

Ne-om aminti cândva târziu
de-această întâmplare simplă,
de-această bancă unde stăm
tâmplă fierbinte lângă tâmplă.

Visând, întrezărim prin doruri
latente-n pulberi aurii –

păduri ce ar putea să fie
şi niciodatã nu vor fi.

 Versuri de Lucian Blaga

 

De ce-ai plecat? De ce-ai mai fi rămas?

De-abia plecaseşi. Te-am rugat să pleci.
Te urmăream de-a lungul molatecei poteci,
Pân’-ai pierit, la capăt, în trifoi.
Nu te-ai uitat o dată înapoi!

Voiam să pleci, voiam şi să rămâi.
Ai ascultat de gândul cel dintâi.
Nu te oprise gândul fără glas.
De ce-ai plecat? De ce-ai mai fi rămas?

Ţi-as fi făcut un semn, după plecare,
Dar ce-i un semn din umbră-n depărtare?

Voiam să pleci, voiam şi să rămâi.
Ai ascultat de gândul cel dintâi.
Nu te oprise gândul fără glas.
De ce-ai plecat? De ce-ai mai fi rămas?

Tudor Arghezi

Mai spune-mi înc-o dată (nimicuri arzătoare)

Unde sunt cei care nu mai sunt?

Întrebat-am vântul, călătorul,
Bidiviu pe care-mână norul
Spre albastre margini de pământ:
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Unde sunt cei care nu mai sunt?

Zis-a vântul: Aripile lor
Nevăzute mă răpesc în zbor.

Întrebat-am luminata ciocârlie,
Candelă ce suie în tărie
Untdelemnul cântecului sfânt:
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Unde sunt cei care nu mai sunt?

Zis-a ciocârlia: S-au ascuns
În lumina celui nepătruns.

Întrebat-am bufniţa cu ochiul sferic,
Oarba care vede-n întuneric
Tainele nespuse de cuvânt:
Unde sunt cei care nu mai sunt?
Unde sunt cei care nu mai sunt?

Zis-a bufniţa: Când va cădea
Marele-ntuneric, veţi vedea.

Unde sunt cei care nu mai sunt?

–-
Versuri după Nichifor Crainic

“Da… Dor vâscos.”

Tudor Gheorghe – „Dorul Calator”

Zâmbind prin roua primăverei

 

Pe verdea margine de şanţ
Creştea măceşul singuratic,
Dar vântul serii nebunatic
Pofti-ntr-o zi pe flori la danţ.
Întâi pătrunse printre foi,
Şi le şopti cu voce lină,
De dorul lui le spuse apoi,
Şi suspină – cum se suspină.

Albeaţa lor de trandafiri
Zâmbind prin roua primăverei,
La mângâierile-adierei
A tresărit cu dulci simţiri.
Păreau năluci de carnaval
Cum se mişcau catifelate,
Gătite toate-n rochi de bal,
De vântul serii sărutate.

Scăldate-n razele de sus,
Muiate în argintul lunei,
S-au dat in braţele minciunei.
Şi rând pe rând în vânt s-au dus.
Iar vântul dulce le şoptea,
Luându-le pe fiecare,
Ş-un valţ nebun se învârtea,
Un valţ – din ce in ce mai tare.

„Valţul rozelor” – Tudor Gheorghe, versuri – Alexandru Macedonski