“Iar eu, de-a lungul vieţii mele lungi şi pline de experienţe am învaţat să-i las pe oameni să-şi trăiască viaţa în felul lor. Ar fi un efort zadarnic şi eronat să încerc a-i feri de ceea ce experienţa vieţii le oferă căci, oricum, ar găsi pe altă cale aceeaşi situaţie. Desigur, e nevoie de foarte multă autodisciplină să te uiţi cu mâinile încrucişate la cineva care aleargă cu ochii deschişi spre propria-i pieire, în ciuda oricăror atenţionări… dar cu timpul te înveţi şi cu asta.”
Ca să alungi un “lucru” (ceva) trebuie să-i cunoşti adevăratul nume, să-l cunoşti cu adevărat.
„Ţin minte că m-am îmbogăţit atunci cu experienţa care m-a învăţat să nu privesc doar două laturi ale comportamentului omenesc; nu contau doar poticnirile lor fizice mincinoase, mascate, şi nu doar densitatea astrală a pornirilor care se contura în spatele acestora, căci cu atât ei nu mi-ar fi stârnit decât dispreţul. Am înţeles că trebuie să fiu atent şi la al treilea plan care se reverberează dincolo de primele două, în care se ascunde sensul şi soluţia tuturor lucrurilor.”
„Perfecţiunea cristalină a acestor zile, săptămâni şi luni îmi era evidentă în orice moment. Am exclus cu bună-ştiinţă din această etapă a vieţii mele toate amintirile trecutului, ca şi gândul la viitor, şi le transformasem in prezent, în cel mai intens prezent. Ştiam că această perioadă este timpul tranzitiv al odihnei, şi al adunării de noi forţe, înaintea altor evenimente; tocmai de aceea mă bucuram de el şi îl trăiam până în străfunduri.”
“Până când amurgul îşi ţesu plasa peste formele şi culorile vizibile, îmi executasem în parc exerciţiile de observare a naturii şi de dezlegare a simbolurilor. Adunasem pietricele şlefuite, cu forme ciudate, din albia pârâului ce clipocea pe sub arborii bătrâni, pietricele al căror corp delicat, translucid, era străbătut de linii de forţă fine, aidoma unor hieroglife, aducând mesajele lui Lilith, mama naturii. Din liniile mute, dacă ştiai să le dezlegi, răzbăteau strigăte chinuite, pline de dor şi de inflăcărare. Observasem sub un platan care îşi crampona în pământ rădăcinile, pe trunchiul şi pe frunzele sale, un furnicar cât o metropolă în robia instinctului comunitar, adâncit într-o activitate silitoare. Privind acest furnicar, mi-am desluşit eşecul etern al încercării de a organiza umanitatea sub forma de colectivitate, promiţând fata morgana a eliberării şi închizând individul în ţarcul circular al celei mai aspre robii. Această idee susţine şi slujeste o forma de viaţă care nu conduce nicăieri, de parcă ar treiera paie goale, ar depune eforturi imense fără conţinut, dar care îşi perfecţionează mecanismul până la gradul unei capodopere lipsită de sens, până ce demonica conştiinţă comunitară, dezmembrată în milioane de fragmente, nu se smulge din infernul neliniştit al acestei societăţi celulare, geniale şi îngrozitoare, pentru a renaşte ca individualitate unică, conştientă de sine.”
“Imaginati-va ce greutati ii creeaza ei lui Dumnezeu. Poate ca acest caz al lor e cel mai insolubil din intreaga creatie. Necredinciosii, prin prin negarea lor il afirma pe Dumnezeu, cei ce se indoiesc, il evoca prin tenacitatea lor, cei simpli, cu supunerea lor, ajung in final la El, dar niciunul dintre ei nu-l descrie, ca alde Lepitre, sub forma unui monstru antropomorf. De mult nutresc credinta ca cei sceptici vor vedea mai curand imparatia lui Dumnezeu decat acesti vanzatori guralivi care aduna lumea in jurul lor, in speranta unor dividende grase.”
“Ochiul vazator mi se deschisese acolo, in adancul pamantului, in infernul celor mai josnice instincte, al pieirii si putrefactiei de care apartineam conform gradului meu, al carui supus neputincios eram. Sarisem in oceanul fara fund al unor legitati transcedentale, in mijlocul unor incercari primejdioase, fara sa am capacitatea de a ma dirija, fara a fi cunoscut simbolurile ce semnalau capcane infernale ce ma asteptau.”
“Imi dadeam seama ca apartineam de fapt gloatei fiintelor efemere, lipsite de forta, carora li se luase vederea din mila, a caror constitutie este neputincioasa, aidoma embrionilor ocrotiti de trupul matern si care erau inca insuficient de dezvoltati pentru o existenta independenta. Renuntasem la evolutia care ar fi putut sa-mi daruiasca organe spirituale potrivite sa ma pregateasca de marea transfigurare. Iesisem din Ordine, din albia necesitatii care isi obliga supusii sa peregrineze printr-o inaintare uniforma, trecandu-i prin etapele de erodare si de suferinta ale timpului, dar ocrotindu-i in acelasi timp – si navalisem intr-o alta forma de existenta, fara a avea pregatirea ceruta.”
„Eram captiva de destinul tragic al acestor experimentatori, nevoiti sa lucreze pe ascuns. Si ei erau gresit intelesi de seniorii avizi de bani si de putere, la fel ca oricare dintre marile intelecte de pe scena insangerata a istoriei. Adevaratii “initiati’ ai “alchimiei mentale” nu s-au straduit nicicand “sa fabrice aur”, ci nazuiau sa-si transfigureze propria fiinta din “plumb uman in aur uman”. Ei se straduiau sa dea nastere in sufletul, in spiritul lor, “Pietrei Filozofale”, adevaratul Elixir al Nemuririi.”
„Cel mai puternic bărbat este şi el născut de o femeie. Femeia este în multe privinţe mai tenace, mai rezistentă, mai adaptabilă decât bărbatul. Acest lucru se explică parţial prin cauze biologice. Ca urmare a unei vrăjitorii misterioase, mama natură a făcut ca, spre deosebire de cromozomii XY ai bărbatului, femeia să aibă XX cromozomi. Ea nu fierbe în ceaune tainice elixirul dragostei, ci îl poartă în fiinţa ei, sub forma celor două abilităţi funciare care-i sunt proprii. Una din ele, ”ancestrala meserie”, este cunoscută tuturor. O femeie distinsă, cu pretenţii de moralitate nu face uz de ea. Cealaltă: orice femeie este o actriţă înnăscută, chiar dacă sub reflectoarele unei scene ar eşua lamentabil. În viaţa particulară însă, mai ales dacă iubeşte şi se teme pentru cel iubit mai presus de orice, dacă vrea să-l apere şi să-l păstreze, ea este în stare să-şi dezvolte din propria fiinţă un instrument care o ajută să nu piardă niciodată interesul partenerului, prietenia şi dragostea acestuia.”
Nimic, Niciodata 