Frământarea extremelor, cu mintea şi cu degetele olarului

Da, aceasta e o vreme din susul curentului,

Peste câte cascade n-am sărit şi noi?

Ne-au zgâriat atâtea pietre,

Mai ales pe partea sufletului

Mai lucioasă, şi cum e ora de

Înmulţire – ziua e calmă

Ca un lac puţin adânc,

Se văd gândurile în capul omului,

Oasele prin carne, fosforul din oase

joacă scăpărind

Napoleoni de aur – că, dacă oraşul

S-ar scufunda dintr-odată,

Ar tâşni deasupra fluorescenţa, trădând în interior comorile

Îngropate. Şi noi suntem două comori,

Îngropate una în alta,

Două ulcioare puse unul în altul

Şi nu mai e nevoie de niciun

Seism. Seism deschide-te! Ori se zicea Sesam?

Vorbesc prea lung? Da, zici, challange your mind.

Ei, na! Sigur că-mi pun mintea la lucru –

La mine lucru însemnă

Să zbârnâie, dar vreme  de afară

E prea liniştită pentru

Luna asta, şi s-aude zbârnâitul.

Că e prea frumos şi cad

În capcană – se resimt – cardiacii, cei cu sciatică,

Reumaticii (află că mă doare genunchiul drept – e de bine,

Că l-am lovit de tine – el e bumerangul meu,

Îl arunc şi dacă sare-ndărăt, înseamnă că eşti acasă).

Te-ai luat de grimele mele, nu ţi-e ruşine? Nu,

Că vorbeam de culori, cine-ţi prepară ţie culorile,

Cine-ţi pregăteşte paleta – tu în loc să le pui pe pânză

Le pui pe pânza freatică

A luminii din jurul nostru

(Să nu se mai zică nu-s optimist)

Pictezi lumina prin simpla ta prezenţă –

(plus prezenţa

Mea de spirit, din păcate nu e colorată,

e alb negru)

Îţi place mâna mea

Susţinând două vaze înflorite

Prima oară, nu ca liliacul acela întârziat şi uituc.

Şi sub flori – dar tot în vaze,

În glastre, sunt

Două globuri pământeşti care se învârt.

Două telejurnale

De seară, sigur că da, ah, ai replică!

Unul e real, un glob, altul umbra lui infinit

Şi să vedem cine mai înţelege că e vorba de crini.

Adică, ce vrei să spui, că am unul de plastic, doamne fereşte!

Nu, fiindcă mâna mea are degetul opozabil, adică e aptă

Să apuce metafizicul din lucruri.

Prin metafizicul din sufletul tău –

Asta înseamnă treabă

Poetică: de la concret spre abstract şi de-aici unde-o da Dumnezeu.

Frământarea extremelor, cu mintea şi cu degetele olarului

„Mintea la treabă” – Marin Sorescu

ÎNTR-UN TÂRZIU…

Într-un târziu

Vine şi poezia.

După frământări de o noapte,

Spre ziuă.

(Pe la cântatul cocoşilor de ziuă)

 

– Ceva nou? întreb încercănat.

– Nimic.

– Atunci de ce-ai mai venit?

– Ca să-ţi fac o viaţă mai frumoasă, zice.

Marin Sorescu

Glezne fragile

 

Unde rămăsesem? La glezne fragile.
Da, din cauza lor
Pretinzi că nu poţi schia.
Gleznele fragile mă-nnebunesc,
Îmi plac foarte mult.
Ce bine te ţin pe picioare,
Dreaptă, sveltă, cu mers frumos,
Când vii spre mine
Prin zăpada, vibrând la fiecare fulg.
Faci atingere cu fulgii.
Transmiţi fiori în toată masa de zăpadă
Din cer. Uită-te, e ca o saltea descusută cerul.
Cine s-o fi tăvălind deasupra?
(Cred că tot noi).
Tolăniţi pe forţele naturii, pe fenomenul natural.
Fenomen natural pe fenomen natural.

Măzăriche pe licheni. Îţi place cum sună?
„Sună a iarnă”. Ai văzut sarea izvorind din mine,
Ca o bură de ploaie. La polul nord transpiraţia
S-ar fi prefăcut în măzăriche. „Parcă numai acolo!”
Emoţia de la polul nord.
Nu, de la polul opus.
Eu sunt polul opus nr.34.
(Aşa zicea un compozitor).
Autor de opusuri numerotate.
34 îi place lui cel mai mult.
Suntem ca doi pinguini mergând stângaci prin zăpadă la
Poale de Polul nord. Pe gheţuş.
„Ba suntem ditamai iceberguri”.
Alunecând unul în braţele celuilalt, încotoşmănaţi
În sentimente călduroase.
„Bine că ne-a apucat amorul iarna,
Avem încălzire centrală.
La vară, ar fi fost prea cald”.
Eşti o prezenţă luminoasă.
Chiar şi în zăpadă, tot tu dai
Lumina.
Eu sunt primul (Şi ultimul
Că nu mai las pe nimeni)
Cel mai mult mă impresionează la tine
Calmul ochilor mari şi calmul pielii –
Dacă pot spune astfel.
„Poţi”. Azi mâinile mele sunt foarte aspre.
Dar au şi ele calmul lor. Eşti ca o marmură
Care-a fost la mare astă-vară.
„Am fost”. „Cu cine?”. „Cu întreaga carieră”.
Şi sânii – sunt de tăiat respiraţia cu ei.
Eu sunt numai tăieturi. 

 Marin Sorescu

Le vent, le cri

Pustiu.

Şi o secetă, ca un nai

Neatins, de-un veac, de buze.

O secetă de n-ai

Nici cu ce să plângi.

Marin Sorescu – „Cioburi”

Hai să ne ţinem de mână, ca şi când am fi contra

Faima venea spre el
Ca umbra muntelui,
Când îi stă soarele oblic
În cârcă.

Devenea tot mai mat,
Se întuneca,
Din cauza propriei înălţimi
Ameţitoare.

Nu mai vedea la distanţă,
Nu mai distingea de aproape.
Încet, încet se contopea
Cu noaptea.

Noaptea lui, izvorată din el,
În care în curând aveau să
Izbucnească
Stelele.

Marin Sorescu – „Noaptea”

 

Topul căutărilor tale (în 2012)

Bună dimineaţa, Fulg de nea!    

Se înalţă oboseala din mine
Ca norul de pe munte, sau ceaţa din văi,
Când se amestecă norul cu ceaţa. Undeva sus
(Pe la mijoc de codru verde),
Ţi-am trecut ţie o parte din povara clipei
De-acum (care e dulce), din povara clipei de ieri,
Un ieri lung-prelung.

Stau cu un pahar cu „toc înalt” în mână
Din care am sorbit doar cafea.
Ar trebui să încep să scriu şi eu cu tocul,
Versuri cu toc înalt, e frumos zici,
Dar acestea ce sunt?
Orice prilej de a-ţi spune te iubesc e nimerit
Deci un toast dis-de-dimineaţă
Cu o cupă de cafea.
Să închinăm acest pahar pentru tot ce vedem în jur.
„Or să creadă că e patriotică”. Şi, ce, nu e?
Mă gândesc la această cameră.
La această măreaţă dezordine, care apropie oamenii
Pentru vecie.
Sunt clipele cu care ne răscumpărăm viaţa
Cum muntele plăteşte cu ferigi dreptul la stânci,
Plătim aceste mici gungureli, oftaturi, snopeli
(Leşinaţi, inviaţi cu apa şi înfăşuraţi în trei cearşafuri!)
Urcuşul spre culmea de unde ne vedem noi cel mai bine,

Noi cei întregi, noi cei adevăraţi, noi cei de
La ţărmul dragostei –

Nu simţiţi undeva, departe, un val izbind ţărmul?
Lasă pe mal alge mototolite,
Ca foile pe care încerc să te
Descriu şi care s-au învălmăşit
Printre cearsafuri, perne –
Ce voiam să spun? Asta. Atât.
„E foarte bine”. „Bineînţeles”.

Marin Sorescu – „Prizonierul din cafea”

Poezia mea de dragoste umblă cu pana ta la ureche

„Ce frumos se arcuiesc sprâncenele
Peste clipa aceasta
Măreaţă!”

Rame

Pereţii casei îmi sunt plini
De rame
În care prietenii mei
Nu văd nimic.
Cred că le-am pus acolo
Pentru exasperarea lor.

Mai era un loc liber
Deasupra patului,
Şi m-am trezit cu senzaţia
Stranie
Că se uită cineva la mine.

Într-adevăr, pe locul acela
Joacă o lumină
De formă sferică.

Nu este-n jur nici un bec,
Nici un ochi deschis,
Nici o mină de fosfor.

Şi cu toate acestea
Deasupra patului
Cineva respiră, respiră.

Cine ştie ce stea
Arde undeva departe,
Şi-n sistemul de reflectare ciudat
Al lucrurilor,
Sufletul ei bate acum
În peretele meu.

Mâine va trebui să pun
Şi-n locul acesta
O ramă.

Marin Sorescu

Casa

Vreau să-mi fac o casă

Cât mai departe de toate locurile

Pe care le cunosc.

………………………………

De-aş putea să-mi ridic o casă

Cât mai departe

De mine!

Marin Sorescu

Matinala

Ne spalam cu clabucul tau, soare,

Sapunul nostru fundamental,

Pus la indemana

Pe polita cerului.

Intindem mereu bratele spre tine

Si ne frecam bine cu lumina,

De ne dor oasele de-atata fericire.

 

O, ce veselie

E pe pamant dimineata!

Ca intr-un spalator de internat,

Cand copiii iau apa in gura

Si se stropesc unui pe altii.

 

Deocamdata inca nu stim de unde sa luam

Si cele mai bune prosoape –

Si ne stergem pe fata cu moartea.

Marin Sorescu